Zilele astea am terminat de citit o superbitate de carte , se numeşte ’Drumul’ .
Eh , acum n-am să vă spun s-o cumpăraţi sau să vă ardeţi timpul cu ea citind-o . Mie cel puţin mi-a făcut o adevărată plăcere s-o foşnesc până la final şi nu doar pentru subiectul ei ci şi datorită stilului de scriere a lui Cormac McCarthy , un stil dominat de simplitate , fraze scurte , uşor de înţeles , dialog sărăcăcios , lipsa liniei de dialog , dialog introdus în miezul unor rânduri de descriere . Cursivitatea unor acţiuni ale personajului , detaliu în fiecare mişcare , sărirea peste un interval lung de timp , monolog scurt lipit de randurile de descriere , flashback-uri scurte . Totodată , numărul personajelor este unul foarte mic . Tatăl şi fiul său , şi o lume învinsă , moartă , în curs de descompunere . E adevărat că la un moment dat eşti tentat să laşi cartea din mână şi să renunţi a mai citi-o . McCarthy insistă mult pe descriere şi la un moment dat devine plictisitor , secetă de dialog , secetă de acţiune ... Dar cu atât mai mult , când ajungi într-un cadru în care zilele lor ( a tatălui şi a fiului ) pline de suferinţă , foamete şi durere sunt tulburate mai tare de sălbăticimea din jur , cartea te ţine cu sufletul la gură . În acelaşi timp , în ciuda dialogului sărăcăcios , cuvintele şi reacţiile copilului la tot ceea ce li se întâmpla reuşesc să-ţi frângă inima pur şi simplu .
Curând trebuie să apară şi filmul prin sălile de cinema . Prin martie din câte ştiu . Aştept să-l văd şi sper să nu dezamăgească .
